Biserica ortodoxa a stabilit 3 trepte ierarhice, fiecare avand vesmintele sale specifice. Astfel, diaconul imbraca vesmintele sfinte – stiharul, manecutele si orarul, abia dupa ce a primit binecuvantarea preotului, fiind obligat sa respecte un intreg ritual.
Stiharul este vesmantul comun al tuturor celor 3 trepte ierahice. Cu el se imbracau slujitorii sfintelor altare, de la citet si ipodiaconi, pana la arhiereu. El se inspira din vechea tunica romana, fiind acea haina cu maneci, lunga pana in dreptul picioarelor.
Toate sursele arata ca in trecut stiharul se realiza din panza sau tesatura alba de in. Mai tarziu, stiharul a aparut in noi culori, cea rosie fiind destinata arhiereului, ca un semn de distinctie.
Rosul semnifica sangele varsat de Iisus pe Crucea Golgotei pentru mantuirea noastra. In prezent, paleta coloristica este vasta, in sensul ca la confectionarea acestor vesminte diaconesti se utilizeaza materiale de aproape orice culoare.
Stiharul aminteste credinciosilor de acele vesminte luminate in care au aparut ingerii in timpul Invierii, dar si in ziua Inaltarii la cer a Domnului.
Manecutele sau rucavitele sunt vesminte comune nu doar diaconului, ci si preotului si episcopului. Este vorba despre acele mansete cu care se fixeaza manecile stiharului, avand mai mult un rol practic. Ele il ajuta pe slujitor sa isi indeplineasca indatoririle bisericesti asa cum se cuvine.
Despre manecute s-a facut referire pentru prima data in anul 1054, insa pana la finalul secolului al XII-lea erau folosite doar de arhierei. Ele arata puterea cu care este inzestrat slujitorul si aminteste de acele legaturi cu care a fost legat Iisus in timpul Patimirilor Sale.
Peste stihar, diaconul imbraca orarul. Acesta este o fasie lunga de material asezata pe umarul stang, obicei preluat de prin secolul al XIII-lea. In lipsa acestui vesmant, diaconul nu poate participa la savarsirea niciunui serviciu religios.
Originea lui cunoaste mai multe opinii. Unii afirma ca orarul are legatura cu acea panza pe care seful sinagogii o folosea pentru a indica poporului momentul in care sa raspunda cu amin dupa lecturi.
Altii sunt de parere ca orarul este o forma stilizata a vechiului orarium din costumul roman, acea panza de in pe care o foloseau persoanele cu un anumit statut pentru a sterge gura sau sudoarea de pe fata. Femeile il purtau pe post de sal sau de basma, pentru a se proteja de frig sau de zilele toride ale verii, in timp ce barbatii il foloseau drept cravata, in jurul gatului.
Obiceiul de a purta orar era specific oratorului si cantaretului, acestia folosindu-se de orar pentru a-si sterge sudoarea si a-si menaja vocea. In viata civila, acest vesmant era daruit ca semn de distinctie unor functionari. In timp, el a devenit piesa de baza a costumului de cermonii si insigna a tinutei consulilor, servind drept instrument pentru a trage anumite semnale sau a da anumite ordine.
In cultul ortodox, orarul si-a facut aparitia mai intai in Biserica Rasariteana si abia mai apoi in cea din Apus. In prezent, orarul este imbracat si de slujitorii de rang inferior, insa nu pe umar, ci in alt mod. Semnificatia religioasa a orarului face trimitere la stregarul cu care Mantuitorul era incins la Cina cea de Taina, prilej cu care a spalat si a sters picioarele ucenicilor Sai.
In prezent se pune un accent deosebit pe materialele din care se confectioneaza toate aceste vesminte, cel mai adesea fiind realizate din stofe pretioase, tesute cu fire de aur sau de argint. Cu ajutorul acestor haine sfinte se intareste ideea cum ca slujitorii nu se pot prezenta oricum in fata divinitatii.
Pe langa credinta de neclintit care trebuie sa caracterizeze orice slujitor bisericesc, prezenta exterioara trebuie sa ilustreze o grija aparte, materializata prin imbracarea unor vesminte specifice. In acest sens, cei interesati pot accesa pagina oficiala vesmintebisericesti.ro.
