Orientarea spre obiectiv este o „dispozitie individuala catre dezvoltarea sau validarea capacitatii cuiva in setarile de realizare”.
Cercetarile au examinat orientarea spre obiectiv ca o variabila de motivatie care este utila pentru recrutare, climat si cultura, evaluarea performantei si alegere.De asemenea, a fost folosita pentru a prezice performanta vanzarilor, performanta adaptiva, stabilirea de obiective, invatarea si comportamentele adaptive in formare si leadership.
Conceptualizare timpurie
Cele mai timpurii conceptualizari ale orientarii spre obiective au fost propuse in anii 1970 de catre psihologul educational J.A. Eison. Eison a sustinut ca studentii ce au urmat facultatea ca o oportunitate de a dobandi noi abilitati si cunostinte, posedau o orientare spre invatare, in timp ce studentii care au urmat facultatea exclusiv pentru a obtine note inalte posedau o orientare spre note. Eison a crezut initial ca aceste doua orientari erau doua capete ale aceluiasi continuum si a dezvoltat Scala de Orientare a Invatarii-Grad pentru a o masura.
Intre timp, J.G. Nicholls dezvolta o teorie similara conform careia motivatia de realizare i-ar determina pe copiii de scoala sa isi stabileasca obiective inalte, legate de sarcini. Nicholls a descoperit ca unii copii cu abilitati inalte ar folosi strategii dezadaptative atunci cand intampinau sarcini dificile, ceea ce a dus la eventuale sentimente de neajutorare. In schimb, altii ar folosi strategii de coping mai productive pentru a evita neputinta. Mai tarziu, Nicholls a conceptualizat aceste diferente ca doua tipuri de obiective de realizare: implicarea in sarcina, in care indivizii cauta sa-si dezvolte competenta in raport cu abilitatile lor si implicarea ego-ului, in care indivizii cauta sa-si dezvolte competenta in raport cu abilitatile altora. Lucrarile timpurii ale lui Nicholls au pregatit scena pentru munca lui C.S. Dweck.
Dweck a propus ca exista doua tipuri de orientare spre obiectiv: orientarea spre invatare si orientarea catre performanta. Dweck a postulat ca se credea ca copiii cu obiective de invatare abordeaza situatii pentru a stapani dobandirea de noi abilitati, in timp ce se credea ca copiii cu obiective de performanta abordeaza situatiile pentru a obtine aprobarea de la colegi si profesori. La fel ca Eison, Dweck a conceptualizat orientarea obiectivului ca un construct cu doua dimensiuni.
Persoanele cu o orientare catre obiectivele de invatare (uneori denumite orientare catre obiectivul de stapanire; prescurtat ca LGO) cauta sa-si dezvolte competenta prin dobandirea de noi abilitati si stapanirea unor situatii noi. Ei nu sunt preocupati de performanta lor in raport cu ceilalti, ci mai degraba de imbunatatirea intelegerii lor asupra unui subiect sau a unei sarcini date.
Persoanele cu orientare catre obiectivele de performanta cauta sa demonstreze si sa valideze caracterul adecvat al competentei lor de a primi complimente favorabile evitand in acelasi timp judecatile negative.
Desi lucrarea lui Dweck in acest domeniu s-a construit pe fundatia pusa de Nicholls, diferenta fundamentala dintre lucrarile celor doi savanti este atribuirea orientarii unui individ catre scop: Nicholls credea ca orientarea spre obiectiv detinuta de un individ era rezultatul posesiunii fiecareia dintre ele, in timp ce Dweck a considerat ca adoptarea unei anumite orientari de scop este legata de teoria inteligentei detinuta de acel individ.
Lucrarile ulterioare ale lui Eison si colegii sai in 1982, au condus la o schimbare in conceptualizarea acestor orientari la doua capete ale unui continuum, catre doua constructe total separate. Mai recent, cercetatorii au imbratisat ideea ca indivizii pot adopta cele doua stiluri de orientare simultan: indivizii pot fi independenti mai mult sau mai putin in orientarile de invatare si performanta. In cele din urma, ei pot avea mai multe orientari de obiective concurente in acelasi timp si se pot stradui sa depaseasca concurentii si sa-si imbunatateasca performanta.
Aceasta linie de gandire a condus la conceptualizarea a doua forme separate: una pentru orientarea catre obiectivele de invatare si alta pentru orientarea catre obiectivele de performanta.
Conceptualizari recente
La putin peste un deceniu dupa ce Dweck a conceptualizat modelul cu doi factori de orientare a obiectivelor, VandeWalle a propus ca orientarea spre obiectiv este mai bine conceptualizata ca un model cu trei factori, impartind in continuare orientarea obiectivului de performanta in dimensiunile orientarii spre obiectivul de performanta evitant (APGO) si orientarea catre obiectivele de performanta (PPGO). APGO se concentreaza pe obiectivul de a evita esecul si judecata negativa din partea altora centrata pe lipsa de competenta, in timp ce PPGO se concentreaza pe demonstrarea performantei pentru a dovedi competenta.
Orientarea catre obiectivele de invatare a fost impartita in doua categorii: orientarea catre abordarea invatarii si orientarea catre evitarea invatarii. Cu toate acestea, aceasta conceptualizare nu este nici acceptata pe scara larga, nici dovedita in mod substantial. Potrivit VandeWalle si Cron & Slocum, APGO si PPGO au relatii diferite cu diferite variabile de rezultat, care sustin argumentul ca un model cu trei factori ar trebui utilizat in locul modelului cu doi factori conceptualizat initial.
Stare versus trasatura
S-a dezbatut daca orientarea spre obiectiv ar trebui operationalizata ca stare sau ca trasatura. Pe parcursul literaturii de orientare a obiectivelor, exista inconsecvente in ceea ce priveste conceptualizarea stabilitatii constructului. De exemplu, DeShon & Gillespie au afirmat ca orientarea spre obiectiv a fost conceptualizata ca o trasatura, cvasi-trasatura si stare.
Ei afirma ca, daca cercetatorii conceptualizeaza orientarea spre obiectiv ca o trasatura sau o stare „aceasta depinde de amploarea inferentei pe care cercetatorul incearca sa o sustina”. Orientarea scopului de stat se refera la scopul pe care il are intr-o anumita situatie, si este asemanator cu orientarea spre obiectivul trasaturii prin faptul ca reprezinta preferinta cuiva intr-o situatie de realizare.
Cu toate acestea, orientarea obiectivului de stat este „specifica sarcinii si contextului in cauza”. De exemplu, VandeWalle, Cron & Slocum au afirmat ca orientarea scopului poate fi specifica domeniului si au spus ca este posibil pentru un individ sa aiba o orientare puternica catre obiectivele de invatare in domeniul sau academic, dar nu si in domeniul sau de lucru.
Orientarea trasaturii catre obiectiv se refera la „modelul consecvent de raspunsuri in situatii de realizare, bazat pe pozitionarea individului asupra dimensiunilor de orientare a scopului”. Aceasta viziune asupra orientarii spre obiectiv trateaza constructul ca pe o caracteristica stabila, de diferenta individuala.
Button, Mathieu si Zajac au o viziune integrativa asupra constructului, afirmand ca orientarea spre obiectiv este cel mai bine clasificata ca o variabila relativ stabila a diferentei individuale, care poate fi influentata de caracteristicile situationale si contextuale. Ei au descoperit ca atunci cand sunt prezente putine indicii situationale, indivizii isi adopta orientarile dispozitionale.
Cu toate acestea, atunci cand „orientarile dispozitionale ale obiectivelor predispun indivizii sa adopte anumite modele de raspuns in diferite situatii, caracteristicile situationale ii pot determina sa adopte un model de raspuns diferit sau mai putin acut pentru o situatie specifica” si ambele ar trebui luate in considerare simultan.
Tipuri
Din moment ce si-au dat seama ca orientarea catre obiectivele de performanta este impartita cel mai eficient in doua parti separate, cercetatorii au efectuat studii de validare pentru a demonstra distinctia statistica si conceptuala a trei dimensiuni fata de orientarea spre obiectiv. Lucrarile conceptuale si empirice ale lui Elliot sau Church si VandeWalle au demonstrat ca structura factoriala a orientarii spre obiectiv se preteaza la trei dimensiuni distincte. O explicatie a orientarilor obiectivelor de invatare-abordare si de evitare a invatarii sunt, de asemenea, incluse pentru a fi complete.
Dimensiuni
Comunicatii
In comunicatii, exista o teorie care coincide cu acest concept de ansamblu, cunoscuta sub numele de „Teoria comunicarii orientate catre obiective”. Ideea din spatele ei este este sa determine mai putina confuzie cand se comunica daca indivizii se concentreaza mai degraba asupra unui scop decat asupra comunicarii in sine.
Comunicarea este orientata catre obiective si poate fi eficienta daca emitatorul si receptorul sunt constienti de scopul comunicarii si obiectivele lor sunt congruente.
Invatare
VandeWalle defineste orientarea spre obiectivul de invatare ca fiind „dorinta de a se dezvolta pe sine prin dobandirea de noi abilitati, stapanirea unor situatii noi si imbunatatirea competentei cuiva”. Persoanele cu orientare catre obiectivele de invatare cauta feedback cu privire la performanta trecuta pentru a evalua performanta actuala. Acesti indivizi se concentreaza pe imbunatatirea abilitatilor si dobandirea de cunostinte si sunt mai putin preocupati sa faca greseli.
Cercetarile arata ca adoptarea obiectivelor de stapanire duce la o motivatie intrinseca mai mare, spre deosebire de abordarea performantei sau evitarea performantei, care sunt asociate cu motivatia externa. Un domeniu in care acest lucru poate fi important este cel al proiectarii curriculumului; atunci cand se proiecteaza medii de invatare pentru studenti, este important sa se creeze oportunitati care promoveaza obiectivele de invatare, spre deosebire de obiectivele de performanta.
Invatare-abordare si invatare-evitare
Desi orientarea spre obiectivul de invatare este cel mai frecvent conceptualizata ca un singur construct, cercetatorii au inceput sa faca distinctia de abordare si evitare pe care au facut-o anterior cu orientarea spre obiectivul de performanta. Potrivit lui Elliot, obiectivele de abordare a invatarii „implica eforturile de a-si dezvolta abilitatile si cunostintele, de a-si imbunatati invatarea, de a intelege materialul sau de a finaliza o sarcina”. Acest tip de orientare a obiectivelor de invatare este in concordanta cu modul in care orientarea generala a scopului de invatare a fost conceptualizata anterior. In mod alternativ, obiectivele de invatare-evitare „presupun eforturi pentru a evita pierderea abilitatilor (sau ca dezvoltarea lor sa stagneze), uitarea a ceea ce ati invatat, intelegerea gresita a materialului sau lasarea unei sarcini incomplete sau nestapanite”.
Demonstrarea performantei
VandeWalle defineste dovedirea performantei ca fiind „dorinta de a-si demonstra competenta si de a obtine judecati favorabile cu privire la aceasta”. Reprezinta dorinta de a atinge un nivel inalt de performanta. Persoanele cu orientare catre performanta cauta intariri pozitive si feedback. Acesti indivizi nu doresc sa depuna mult efort decat daca vor fi evaluati pozitiv si au tendinta de a evita sarcinile in care pot face greseli si, prin urmare, vor fi evaluati prost.
Evitarea performantei
VandeWalle defineste evitarea performantei ca fiind „dorinta de a evita respingerea competentei cuiva si de a evita judecatile negative despre aceasta”. Reprezinta dorinta de a evita cazurile in care pot performa mai slab. Persoanele cu orientare spre performanta se concentreaza pe evitarea situatiilor in care vor primi evaluari sau risca sa demonstreze o lipsa de incredere. Persoanele care se tem de esec sunt mai predispuse sa adopte obiective de evitare a performantei.
Antecedente
Multe studii au examinat relatiile dintre orientarea spre obiectiv si diverse antecedente. Aceste antecedente au fost identificate ca avand diferite niveluri de importanta. Intr-o meta-analiza realizata de Payne si colab., atat nevoia de realizare, cat si trasaturile de personalitate Big Five au fost identificate ca antecedente importante ale orientarii spre obiective, in timp ce s-a constatat ca capacitatea cognitiva nu are aproape nicio relatie cu orientarea catre obiectiv. Urmatoarele sectiuni intra in mai multe detalii despre fiecare antecedent.
Abilitate cognitiva
Cercetarile au produs rezultate mixte atunci cand se examineaza relatia dintre capacitatea cognitiva si orientarea spre obiectiv. De exemplu, Eison a descoperit ca studentii orientati spre invatare (orientarea spre obiectivul de invatare) aveau niveluri mai ridicate de abilitati cognitive decat elevii orientati catre clase (orientarea spre obiectivul de performanta). Cu toate acestea, Dweck si colegii ei nu au putut gasi nicio relatie intre constructe. Desi constatarile sunt amestecate, „un corp substantial de teorie si cercetare sugereaza ca trasaturile motivationale si de abilitati sunt in general necorelate”.
Intr-o meta-analiza realizata de Payne si colab., s-a constatat ca capacitatea cognitiva si orientarea spre obiective sunt constructe independente. In consecinta, indivizii cu abilitati cognitive ridicate au sanse egale de a mentine invatarea, de a dovedi performanta si de a evita orientarile obiectivelor de performanta.
Acesti autori au descoperit, de asemenea, ca LGO a prezis performanta la locul de munca dincolo de capacitatea cognitiva. Pe baza acestei cercetari, orientarea spre obiectiv, mai degraba decat capacitatea cognitiva, serveste ca un instrument util pe care practicienii il pot utiliza pentru a prezice performanta la locul de munca.
Nevoia de realizare
Nevoia de realizare se refera la gradul in care un individ „mentine standarde inalte” si „aspira sa indeplineasca sarcini dificile”. Intr-o meta-analiza efectuata de Payne si colab., acestia au descoperit ca nevoia de realizare a fost corelata pozitiv cu LGO, asociata negativ cu APGO si fara legatura cu PPGO. De asemenea, au descoperit ca nevoia de realizare se coreleaza mai puternic cu LGO decat cu constiinciozitatea. Desi s-a constatat ca LGO si nevoia de realizare sunt strans legate, constatarile demonstreaza ca LGO este legata, dar nu este sinonima cu nevoia de realizare.
