Știi cum e când pui cartea jos și personajul ăla adolescent îți rămâne în minte zile întregi? Nu pentru că are cele mai tari puteri sau pentru că salvează lumea într-un mod spectaculos. Ci pentru că… parcă l-ai fi cunoscut.
Parcă v-ați fi putut împrieteni dacă l-ai fi întâlnit pe holurile școlii sau la colț, la magazin. Ăsta e momentul magic care transformă o poveste oarecare într-una care te marchează.
Am stat să mă gândesc de ce anume unii eroi adolescenți din fantasy îți rămân în suflet, iar alții dispar din memorie imediat ce termini ultimul capitol. Și, ok, știu că sună a clișeu, dar totul se rezumă la autenticitate.
Nu autenticitate de tip “sunt perfect și curajos”, ci autenticitate de genul “fac glume nervoase când mi-e frică”, “compar magia cu serialele pe care le-am văzut” sau “mint mama când întârzii, chiar dacă motivul e că tocmai am luptat cu niște monștri”. Adică exact cum ar reacționa un adolescent adevărat dacă i s-ar întâmpla asta.
Când râzi în mijlocul aventurii
Cel mai tare lucru la un erou adolescent e când vorbește ca tine, nu ca un personaj dintr-o carte veche de fantasy. Adică, folosește referințe din ziua de azi, face glume proaste, recunoaște când e speriat sau când habar n-are ce face. Asta îl face real, nu toate monologurile epice despre destin și curaj.
De exemplu, Drumul spre o altă dimensiune de Bradu Mihai Dan are un protagonist care de la prima pagină îți zice că e “și-ul” dintre frumos și urât, deștept și prost. Nu se dă mare, nu pretinde că e eroic. Mihai are 13 ani și e fix cum ți-ai aminti că erai tu la vârsta aia, sau cum e poate fratele tău mai mic. Nu un ales perfect trimis să salveze lumea, ci un puști normal care se trezește dintr-odată în toată nebunia asta.
Prima lui reacție când cade într-o groapă magică? Se gândește că măcar n-a scăpat de tema la franceză. Adică, hai să fim serioși, exact la asta te-ai gândi și tu, nu? Nu la niște versuri epice despre destin. Tocmai momentele astea fac diferența dintre un personaj pe care îl uiți și unul care îți rămâne în minte.
Când clișeele devin fresh
Să fim sinceri, în fantasy toți știm deja cum merge treaba. Există o profeție, un ales, o misiune, un destin măreț. Am citit asta de o sută de ori. Dar ce schimbă totul e felul în care personajul reacționează. Dacă acceptă totul fără să clipească, e plictisitor. Dacă pune întrebări, dacă face comparații ciudate cu lucruri din lumea reală, dacă se opune sau măcar comentează ironic, atunci devine interesant.
Imaginează-ți: ți se spune că ai puteri magice, ochii și mâinile devin albastre, și tu urlii “Mă transform în ștrumf!”. Nu e o reacție eroică. Dar e exact ce-ar face un puști de 13 ani crescut cu desene animate. Asta face Mihai în carte, și tocmai de asta simți că e real. Pentru că vezi magia prin ochii cuiva care încă își poartă telefonul în buzunar și se gândește la like-uri pe Facebook.
Și uite aici devine cu adevărat relevant totul. Eroii memorabili nu sunt ăia care se adaptează instant la o lume magică și încep să vorbească ca niște cavaleri medievali. Sunt ăia care rămân ei înșiși. Mihai trebuie să mintă mama despre o șapcă magică. Întreaga scenă e o lecție despre cum se împletește banal cu extraordinar.
Mama vrea să știe de unde are șapca, el trebuie să inventeze scuze pe loc, ca orice copil care a întârziat afară. Nu contează că între timp a luptat cu monștri, tot trebuie să jongleze cu minciunile ălea de adolescent.
Oamenii din jur contează mai mult decât crezi
M-am prins de ceva citind povești fantasy. Un erou nu devine memorabil doar prin ce face el, ci și prin cine îl înconjoară. Prietenii, mentorii, chiar și dușmanii îl modelează. În cazul lui Mihai, ai impresia că poți pune nume pe fiecare prieten al lui, pentru că fiecare e diferit, real.
Albert e “Einstein-ul” bandei, deștept dar fără maniere. Călin e carismaticul care știe să vorbească frumos și să îți schimbe părerea. Florin e colosul sensibil care ar putea să te pocnească într-o secundă, dar nu o face pentru că nu suportă violența. Și Heather, fata aia nouă la școală care lovește colegi pentru că i-au cerut un pix. Fiecare are ceva unic, ceva care îi face să pară reali, nu niște figuranți puși acolo doar să umple spațiul.
Apoi sunt adulții din viața lui. Marcus, bătrânul care s-a ascuns ani întregi într-o groapă și devine mentor ciudat. Petre, polițistul care încearcă să mențină ordinea într-o lume care nu mai e deloc ordonată. Șoferul misterios cu trăsături de leu, care salvează situația cu o dubă hippie vopsită în verde. Toți ăștia formează un univers în jurul protagonistului, un ecosistem în care el învață, greșește, crește.
Râsul în locurile neașteptate
Treaba cu umorul la eroii adolescenți e că nu merge forțat. Nu poți scrie glume special ca să fie amuzante. Trebuie să lași situația să fie absurdă de la sine. Și sincer, adolescența e deja absurdă fără magie. Acum adaugă puteri supranaturale, creaturi ciudate și destine mărete peste și ai rețeta perfectă pentru umor natural.
Mihai comandă “fresh de broccoli” la restaurantul ăla scump pentru că e cel mai scump suc, și apoi îl bea dintr-o înghițitură în fața tuturor ca să pară curajos, deși “mi s-a întors stomacul pe dos”. Întreaga scenă e comică fără să încerce prea tare. E exact genul de decizie proastă pe care o fac adolescenții când vor să pară cool.
Sau momentul ăla când aruncă o sabie legendară, una dintre cele mai puternice arme, în roata unei mașini ca să o oprească. Polițistul se enervează că a folosit-o așa, și Mihai întreabă complet inocent: “Dar nu de aceea s-a inventat sabia? Să-i faci pană mașinii care te urmărește?”. E o logică de copil, complet greșită dar adorabil de naivă. Momentele astea de neînțelegere în fața regulilor lumii magice îl fac pe erou să pară viu, nu un personaj din carton.
De ce imperfecțiunea e mai interesantă decât perfecțiunea
Aici e toată treaba. Nu îți amintești eroii care fac totul perfect. Îți amintești ăia care fac gafe, care se înspăimântă, care nu știu ce naiba să facă și improvizează. Perfecțiunea e plictisitoare. Vulnerabilitatea e cea care te face să te atașezi.
Mihai nu devine peste noapte maestru al puterilor sale. Ba chiar își pierde controlul corpului, face figuri din Matrix mai mult din noroc și instinct decât din pricepere, transformă din greșeală arme legendare în obiecte banale. Nu e talentat natural la toate. Și exact asta îl face adorabil. Pentru că nici noi nu suntem perfecți. Când vezi un personaj care se chinuie cu propriile limitări, care învață prin încercare și eroare, îți dai seama că e ca tine.
Poate cea mai frumoasă parte e relația lui cu familia. Nu devine brusc matur și independent. Încă trebuie să mintă mama când întârzie, încă primește predica aia clasică de la părinți, încă se gândește la temele pe care ar trebui să le facă. Chiar dacă salvează lumea între timp, tot trebuie să se întoarcă acasă și să dea explicații. Asta îl face credibil. Asta îl face uman.
Un univers care se simte viu
Un erou nu plutește într-un gol. E înconjurat de un univers care trebuie să fie la fel de viu ca el. În povestea lui Mihai, descoperi treptat o întreagă dimensiune paralelă cu 11 sate de creaturi mitice, fiecare cu istoria și motivațiile lor. Nu ți se aruncă toate informațiile în cap dintr-o dată ca o enciclopedie. Înveți pe măsură ce și Mihai învață, și tocmai asta face totul să fie interesant.
Universul ăsta nu e doar fundal. E aproape un personaj separat. Groapa fără fund din fabrica abandonată, cartea misterioasă plină de secrete, armele legendare deghizate în obiecte banale. Toate construiesc un mozaic care te face curios. Și cel mai important lucru, alegerile au consecințe reale. Când Mihai pierde sabia, asta chiar e o problemă serioasă, nu doar un mic inconvenient care se rezolvă la următorul capitol.
Creșterea care nu sare peste etape
Am citit atâtea povești fantasy unde protagonistul devine brusc matur și înțelept după prima aventură. Dar hai să fim serioși, viața reală nu funcționează așa. Nici poveștile nu ar trebui să funcționeze așa. Creșterea adevărată e lentă, neuniformă, câteodată faci doi pași înainte și trei înapoi.
Mihai nu se transformă peste noapte dintr-un puști care se joacă Fortnite într-un războinic înțelept. Încă face glume proaste la momentele nepotrivite, încă pune întrebări naive, încă sunt momente când nu pricepe cât de gravă e situația. Dar printre toate astea, sunt clipele când arată curaj adevărat, când face alegeri dificile chiar dacă îi e frică, când își depășește limitele. Momentele astea de creștere sunt cu atât mai puternice pentru că nu sunt constante sau previzibile. Sunt rare, neașteptate, și tocmai de aceea contează.
Cartea poate fi găsită pe Carturesti.ro și Libris.ro, și merită cu adevărat. Nu doar pentru că e o aventură fantasy cu monștri și magie, ci pentru că reușește ceva mult mai greu. Îți oferă un protagonist adolescent care pare real, cu defectele și calitățile sale, cu frica și curajul său, cu glume proaste și momente de onestitate brutală.
Ce rămâne după ce închizi cartea
Dacă stau să mă gândesc bine, ce anume face ca un erou adolescent din fantasy să rămână cu tine mult după ce ai terminat de citit? Nu e un singur lucru. E cumva o combinație între vocea autentică care nu încearcă să pară mai matură decât trebuie, umorul care apare natural din situații absurde, imperfecțiunile care îl fac uman și real. E felul în care jonglează între viața normală și cea extraordinară, relațiile care îl definesc, creșterea care vine treptat și nu peste noapte.
Dar dacă ar fi să aleg un singur lucru care contează cel mai mult, ar fi sentimentul că ai putea fi tu în locul lui. Că dacă mâine ai cădea într-o groapă ciudată și ai descoperi că ai puteri magice, ai reacționa probabil la fel. Ai face glume nervoase pentru că ți-e frică, ai încerca să minți părinții despre ce ai pățit, ai fi în același timp speriat și încântat, ai greși spectaculos în moduri pe care nici nu ți le-ai imaginat, dar ai continua oricum pentru că… ce altceva poți face?
Diferența dintre un personaj pe care îl uiți după o săptămână și unul care îți rămâne în minte luni de zile nu e despre perfecțiune sau despre a fi cel mai puternic erou. E despre a fi autentic într-o lume fantastică, despre a rămâne tu însuți chiar când totul în jurul tău se schimbă complet.
Când un autor reușește asta, când creează un protagonist care simte real în ciuda magiei și monsturilor din jurul lui, atunci acel erou devine parte din tine. Îți amintești cum gândea, cum vorbea, cum reacționa. Și când cineva îți recomandă o altă carte fantasy, îți dorești să găsești din nou acel sentiment de autenticitate.
Despre carte
Drumul către o altă dimensiune
Autor: Mihai Dan Bradu
Editura: Ecou Transilvan, 2024
Serie: Călătorie spre început
Gen: Fantasy, aventură, young adult
Unde o găsești:
Carturesti.ro (link aici)
Libris.ro
Cartea spune povestea unui adolescent de 13 ani care descoperă că e reîncarnarea unui rege magic și trebuie să salveze lumea împreună cu prietenii săi. Combină elementele clasice de fantasy cu umor modern și o voce narativă autentică. E romanul de debut al unui tânăr autor de doar 19 ani, ceea ce explică poate de ce sună atât de fresh și sincer.
Perfectă pentru oricine caută o poveste plină de magie, prietenie și aventură, spusă fără artificii și cu multă onestitate.
